Let’s get it started!

Heck, am neglijat blogul ăsta o vreme, dar guess what-where-when-why! Îmi voi pune toate planurile în practică aici pentru a-mi satisface nevoia de-a scrie! Isn’t that cool? Altfel spus, stay tuned!

Un vechi prieten…

Italia 2006, la gazda unde era el, în camera lui de la subsol care avea un mic gemuleţ sus, cu gratii, la nivelul pământului.
Vali (închizând uşa cu cheia): bă hai să o aruncăm pe geam să vedem cum mai ieşim
Vlad: potoleşte-te că te omor, îţi dau cu cheia franceză în cap
BANG! BANG!
Vali: YOU ASKED FOR IT!
(Vali aruncă cheia prin geam, intrând într-o gaură din pământ lângă un trandafir)
Vlad: Ăsta e de departe cel mai retardat lucru pe care l-ai făcut vreodată…

Din clasa întâi până într-a 8a am stat în bancă cu Vlad, cel mai spiritual şi mai ciudat prieten pe care l-am avut vreodată. Ciudat, freak. Dar în sensul bun…

Era cam singura persoană cu care aveam ceva în comun din clasa aia… amândoi desenam (el întotdeauna a fost mai bun, chiar e artist), îi bârfeam pe ceilalţi din clasă pe faţă, dar în engleză şi (asta în clasele mici) jucam warcraft/starcraft pe hârtie (yep, ai citit bine, desenam bazele… aveam interval de timp în care să desenăm şi unităţile, eram cam geeks în 1-4, dar tot eram mai tari decât ceilalţi).

Dacă ar fi să-l descriu succint, Vlad e un artist psihopat sadic, desenează bine şi joacă teatru, mereu imită personaje (din south park în special), are un simt al umorului cam prea dezvoltat şi merită să moară. în chinuri.

Am făcut muuuule lucruri retardate together, şi pot spune că într-un fel este prieten adevărat. prietenie sinceră, fără să ne vedem mereu (ne întâlnim chiar rar), no ass-kissing, no nothing. Probabil nu va citi asta niciodată, si mă simt mai bine într-un fel.

Legat de povestea de la început, am găsit cheia după aproximativ 3 ore. nu puteam ieşi din cameră, dar am reuşit să ne urcăm pân la geamul ăla şi să o luăm. nu ştiu de ce am ales-o pe asta, nu demonstrează nimic, e retardată, penibilă, dar mi-a rămas în minte. I just miss the old days… vireal, basketball, english, warcraft, bătăile noastre.

Nameless.

Acum 2 saptamani, tema la romana: “Poate da iubirea o stare de imponderabilitate celui care o simte?”. Raspunsul meu:
Daca prin imponderabilitate intelegem starea de euforie ce te face sa uiti de orice problema, uitand lucruri marunte, sau chiar importante (ex. ziua tezei) doar ca te-ai gandit prea mult la ea, starea de uitare completa de sine si de fericire aproape inexplicabila, de rosu in obraji, fluturi in stomac si fiori de-alungul intregului corp, de a face sacrificii sau incabilitatea de a focaliza orice alta forma decat cea a fiintei ei, atunci da. Levitezi cand iubesti, cand o vezi fericita…

Tag, u’re it!

Dacă eram o lună, aş fi fost decembrie, pentru zăpadă (i wish) şi atmosferă.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost sâmbătă seara.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost noaptea.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost delfinul.
Dacă eram o direcţie, aş fi fost ca o busolă magică, arătând nordul, magic.
Dacă eram o virtute, aş fi fost altruismul.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Brâncoveanu.
Dacă eram o planeta, aş fi fost Europa (nu mă refer la continent… ci la satelitul natural al Jupiterului.. ăla acoperit cu gheaţă).
Dacă eram un lichid, aş fi fost oxigenul lichid.
Dacă eram o piatră, aş fi fost smalardul.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost un vultur (ar fi kindaaa scârbos, n-aş vrea sa fiu necrofag, dar mai bine decât papagal, pinguin sau alte tâmpenii de păsări)
Dacă eram o plantă, aş fi fost cânepa (n-aş consuma, dar aş suci minţile ălora junkie, morţi după MJ).
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost o furtună, cu fulgere.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost câte un pic din fiecare emoţie existentă.
Dacă eram un sunet, aş fi fost un scratch (DJ shitz).
Dacă eram un element, aş fi fost focul.
Dacă eram un cântec, aş fi fost You don’t know me (Apparat).
Dacă eram un film, aş fi fost A million dollar baby.
Dacă eram un serial, aş fi fost Lost (misterios, deşi Prison Break e mai tare).
Dacă eram o carte, aş fi fost Biblia.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost Raziel (Legacy of Kain: Soul Reaver) sau Michael Scofield (Prison Break).
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost o clătită.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Paris.
Dacă eram un gust, aş fi fost gustul buzelor, limbii şi obrajilor ei. Ei. Eeeeei.
Dacă eram o aromă, aş fi fost… uhm… citeste randul anterior. cam la fel.
Dacă eram o culoare, aş fi fost asta.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost inextricabil.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost inima.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost un zâmbet amar.
Dacă eram o materie de şcoala, aş fi fost matematica.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Goku (DBZ).
Dacă eram o formă, aş fi fost un x.
Dacă eram un numar aş fi fost (pi)*321451234535123523152367423132442342 sau 2+3i (merci ank pt sugestia cu numerele complexe)
Dacă eram un mijloc de transport, aş fi fost metroul.
Dacă eram o haină, aş fi fost o geacă reversible (cu 2 feţe).

Leapşa primită de la deiuţ (vezi blogrollu’ ca mi-e lene de linkuri),  merge la cine vrea (probabil nimeni). Don’t know, don’t care. Şi aşa cred că îmi vine să sparg pc-ul ca merge ca naiba netul. Mulţumiri Domnului ca se procură greu armele in România, altfel probabil că dacă aş fi in US aş lua o armă si aş omorî 90% din elevi, 99% din profi. bastardz, cu tot cu notele lor.  prison break şi south park, am cu ce să omor timpu so screw this blog, i’m out (pt seara asta! (: )

Planuri

De aproximativ un an am început să citesc bloguri, să las comentarii, să mă amuz şi tot ce se poate face legat de un blog. În cele din urmă mi-am şi făcut unul. Eram foarte entuziasmat de ideea de blog. Îmi făcusem multe planuri, aveam idei de articole, de poveşti, aveam de gând să-mi cumpăr cameră video şi să fac homemade videos şi chiar un fel de film. Aveam de gând să fac un fel de portrete scrise ale unor persoane pe care le cunosc ca apoi să fac poveşti ce le conţin (asta ca să nu întrebe lumea despre cine e vorba). De asemenea vroiam să îmi fac un fel de album de poze online pe blog, să devin cunoscut, să am vizitatori etc.
Dar.. e mai greu decât mă aşteptam. Multe din idei îmi veneau noaptea târziu, iar a doua zi le uitam. Şi nu e timp… 7 ore pe zi la şcoală (se pun şi chiulurile, cine ar chiuli ca să scrie pe blog?), teme, olimpiade, ieşiri cu prietenii.
Oricum n-am de gând să renunţ. Nici nu vreau să devin obsedat de blog, dar nici să îl ţin degeaba. Încă câteva zile să termin câteva chestii de rezolvat şi voi scrie mai multe, chestii (sper) interesante. Nu-mi mai pasă deja de vizitatori, dar sunt bineveniţi (cine ar spune nu?).
Acuma abordând cu totul alte planuri, am de gând să fac mai multe la vară. Chestii pe care vroiam demult să le fac dar n-am apucat (să învăţ să cânt la un instrument, să joc mai mult baschet, să mă întâlnesc cu ăştia la monopoly, să redevin măcar pentru câteva zile gamer şi să fac un post cu bancuri despre Oanca, să merg la târgu-jiu, să merg la ştrand cu victor, amândoi). Dar cel mai mult timp vreau să-mi petrec timpul cu Deea, probabil singura persoană capabilă să intre în mintea mea, să mă înţeleagă.
Revin cât se poate de curând (2-3 zile), pân atunci bye-bye.
ps: unele faze nu sunt foarte clare pt cei care nu mă cunosc. Nicio grijă, vor fi clarificate pentru cine vrea să afle.

In memory of…

Steve Irwin. A fost un om bun, amuzant, unul dintre putinii carora le pasa de viata, oameni, natura. Prezenta prin documentarele sale fauna intr-o maniera pur si simplu magnifica. Era ceva in vocea lui cand vorbea (Just look at that BEAUUUUTIFUL snake), ceva care te facea sa-ti pese. Am aflat de moartea sa chiar in ziua respectiva, de la Yahoo! News. Si-am plans putin…
Recent a fost un concurs intre licee organizat de AISEC, sustinut de cei care au fost la un training de management, leadership and soo on. Fiecare liceu a avut un continent de prezentat, o persoana pe care sa o costumeze intr-o personalitate de pe acel continent, au fost multe activitati. Noi (Carolu’) am avut Australia, si personalitatea principala a fost Steve. Am castigat, le-am dat-o fraierilor din Buzesti (nu toti din Buzesti sunt fraieri, doar aia care au participat =] reason: gesturi nesportive), a fost perfect. Regret doar ca am uitat sa tinem un moment de reculegere pentru Steve.
Vor fi si poze in curand de la eveniment. Crikey!

Scrisoarea a II-a

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? [...]

poezia intreaga aici.  Incearca pur si simplu sa o reciti fara sa sune a “CE PANA MEA!?” =)) iti dau o bere daca reusesti. alte comentarii privind poezia in sine, later guys.

ps: nu-i inteleg pe cei care il renega pe cel mai valoros poet roman.

Recomandări (1)

Ia, ca să nu ziceţi că îs blogger degeaba, uitaţi câteva recomandări:

FILME: Eternal Sunshine of a Spotless Mind (preferatul meu), A Million Dollar Baby, Artificial Intelligence, The Butterfly Effect, The Matrix (nu e doar un film de acţiune), Charlie and the Chocolate Factory (kinda weird), Back to the Future, The Polar Express, The Grinch (astea două din urmă sunt perfecte de văzut de Crăciun, asta dacă nu rămâi cu Home Alone ca în fiecare an), The Departed and so on…

MUZICĂ: Kazi Ploae, NA, Patrice, Porcelain and the Tramps. (songs Nebulozitate, Zenit, Love, Pun Pariu, The Preyingmantis).

POEZII: Vanitas, Nevroză, Poveste (Bacovia), Veneţia, Scrisoarea I (Eminescu).

BLOGURI: al meu + check out my blogroll.

Dacă postul pare oarecum plictisitor, atunciiiiii nu-mi pasă. Still, hope u like it. :d

La mulţi ani Ioane!

si pe pod trecea bascula…

La masă-n cafenea

16:20. Ea întârzie iar. Îmi comand berea şi scriu. Oarecum senin de vremea de-afară, privesc prin oglinda cafenelei porumbeii strânşi în jurul unei felii de pâine şi văd uimit că cel ce îi hrănea era un cerşetor în haine murdare, rupte. Câte poate să separe un simplu geam de sticlă al unei cafenele! Aici, înăuntru, oamenii sunt reci şi chill. Cu toţii comandă băuturi scumpe şi lasă multe hârtii, dar nu lasă bietului cerşetor nici măcar o privire sau o monedă. Dar el e fericit, zâmbeşte, n-are nimic, nici măcar griji. Poate doar probleme, dar atâta cât nu le resimte ele nu există. Şi totuşi.. Berea e rece, dulce şi amăruie. Gusturi total opuse, dialectica Budweiser. Privind în oglindă constat conturul blurat, şters. Oare nu sunt şi eu ca ei, cei care trec pe lângă înfometaţi şi nici nu îi observă? Doar că… în dialectica ei berea are farmec, lumea nu.

16:32. Cafeaua veni, va veni şi ea peste 20 de minute. M-am mutat afară. Gânduri aleatorii într-un text aparent inextricabil, griji încurcate-n fericiri. Am tăiat multe ca să nu par prins prin paranoia. Punct. Şi de la capăt…

16:39. La masa alăturată se vorbea despre fericire. Dar la ce bun să vorbeşti despre lucruri care fie te depăşesc, fie te depăşesc pe jumătate şi pe cealaltă jumătate te depăşesc complet? E ca şi cum ai studia chimia sufletului, cu reacţii diferite între emoţii şi sentimente. Sentimentele nu pot fi cântărite decât separat, în combinaţii diferite sunt imprevizibile… Ca ura şi iubirea. Niciodată nu poţi ştii ce iese din asta. Sau nu ştiu eu, in the end, am (aproape) doar 17 ani. Aud frânturi de concepţii ateiste. Cum să renegi ceva atât de real şi de minunat ca Dumnezeu? Se spune că nu-s dovezi, dar de-aia se numeşte credinţă. Roagă-ţi un prieten să te prindă când te laşi pe spate… cu ochii legaţi. Poate te scapă, dar tu crezi.

16:58. Bate vântul, mai bine nu ieşeam. Trecători ascultă la telefoane mostre de incultură iar eu inhalez manea cum fumătorul pasiv inhalează în scârbă fumul, nicotină levitând. Afară e acelaşi contrast ca în imaginea de ansamblu. Oraşul e o masă de mase, fiecare cu specificul ei. Mase de fier pe patru roţi, mase de copii veseli şi mase de părinţi bârfitori ai aceloraşi copii veseli, mase de culţi (teatrul era vis-a-vis de cafenea), mase de inculţi. Zgomot negru. Fericirea e înecată de mase. Dar nu mai contează… o văzui, în sfârşit vine. Aşa că singurătatea pleacă de la masă cedându-i locul ei (e timpul pentru ceaiul de la ora cinci). Peste o jumătate de oră vin şi ei, prietenii. Mi-e teamă doar să nu fie o nouă masă…