16:20. Ea întârzie iar. Îmi comand berea şi scriu. Oarecum senin de vremea de-afară, privesc prin oglinda cafenelei porumbeii strânşi în jurul unei felii de pâine şi văd uimit că cel ce îi hrănea era un cerşetor în haine murdare, rupte. Câte poate să separe un simplu geam de sticlă al unei cafenele! Aici, înăuntru, oamenii sunt reci şi chill. Cu toţii comandă băuturi scumpe şi lasă multe hârtii, dar nu lasă bietului cerşetor nici măcar o privire sau o monedă. Dar el e fericit, zâmbeşte, n-are nimic, nici măcar griji. Poate doar probleme, dar atâta cât nu le resimte ele nu există. Şi totuşi.. Berea e rece, dulce şi amăruie. Gusturi total opuse, dialectica Budweiser. Privind în oglindă constat conturul blurat, şters. Oare nu sunt şi eu ca ei, cei care trec pe lângă înfometaţi şi nici nu îi observă? Doar că… în dialectica ei berea are farmec, lumea nu.
16:32. Cafeaua veni, va veni şi ea peste 20 de minute. M-am mutat afară. Gânduri aleatorii într-un text aparent inextricabil, griji încurcate-n fericiri. Am tăiat multe ca să nu par prins prin paranoia. Punct. Şi de la capăt…
16:39. La masa alăturată se vorbea despre fericire. Dar la ce bun să vorbeşti despre lucruri care fie te depăşesc, fie te depăşesc pe jumătate şi pe cealaltă jumătate te depăşesc complet? E ca şi cum ai studia chimia sufletului, cu reacţii diferite între emoţii şi sentimente. Sentimentele nu pot fi cântărite decât separat, în combinaţii diferite sunt imprevizibile… Ca ura şi iubirea. Niciodată nu poţi ştii ce iese din asta. Sau nu ştiu eu, in the end, am (aproape) doar 17 ani. Aud frânturi de concepţii ateiste. Cum să renegi ceva atât de real şi de minunat ca Dumnezeu? Se spune că nu-s dovezi, dar de-aia se numeşte credinţă. Roagă-ţi un prieten să te prindă când te laşi pe spate… cu ochii legaţi. Poate te scapă, dar tu crezi.
16:58. Bate vântul, mai bine nu ieşeam. Trecători ascultă la telefoane mostre de incultură iar eu inhalez manea cum fumătorul pasiv inhalează în scârbă fumul, nicotină levitând. Afară e acelaşi contrast ca în imaginea de ansamblu. Oraşul e o masă de mase, fiecare cu specificul ei. Mase de fier pe patru roţi, mase de copii veseli şi mase de părinţi bârfitori ai aceloraşi copii veseli, mase de culţi (teatrul era vis-a-vis de cafenea), mase de inculţi. Zgomot negru. Fericirea e înecată de mase. Dar nu mai contează… o văzui, în sfârşit vine. Aşa că singurătatea pleacă de la masă cedându-i locul ei (e timpul pentru ceaiul de la ora cinci). Peste o jumătate de oră vin şi ei, prietenii. Mi-e teamă doar să nu fie o nouă masă…